Singurătatea omului
Omar Khâam

Să-ţi faci puţini prieteni. Din tine nu ieşi.
Căci prea des falsitatea credinţa ne-o înfrînge.
Cînd ţi se-ntinde-o mînă, ’nainte de-a o strînge,
Gîndeşte-te că poate te va lovi-ntr-o zi.

Să nu-ţi dezvălui taina din suflet celor răi.
Nădejdile, - ascunse să-ţi stea de lumea toată.
În zîmbet să te ferici de toţi semenii tăi,
Nebunilor nu spune durerea niciodată.

O, tînăr fără prieteni mai vechi de două zile,
Nu te-ngriji de Cerul cu-naltele-i feştile!
Puţinul să-ţi ajungă, şi zăvorît în tine,
Tăcut contemplă jocul umanelor destine.

Pe cei curaţi la suflet şi luminaţi la minte
Neîncetat să-i cauţi. Şi fugi de tonţi şi răi.
Dacă-ţi va da otravă un înţelept, s-o bei -
Şi-aruncă antidotul, un prost de ţi-l întinde.

Renume de-ai să capeţi, hulit vei fi de vulg.
Dar dacă te vei ţine departe de mulţime,
Uneltitor te-or crede. Cum, Doamne, să mă smulg,
Să nu mă ştie nimeni şi să nu ştiu de nime?

Mai toarnă-mi vinul roşu ca un obraz de fată.
Curatul sînge scoate-l din gîturi de ulcioare.
Căci, în afara cupe-i, Khâām azi nu mai are
Măcar un singur prieten cu inima curată.

Cel care are pîine de astăzi pînă mîine
Şi-un strop de apă rece în ciobul său frumos,
De ce-ar sluji pe-un altul ce-i este mai prejos?
De ce să fie sclavul unui egal cu sine?

Cînd zările din suflet ni-s singura avere,
Păstrează-le în taină, ascundele-n tăcere.
Atît timp cît ţi-s limpezi şi văz, şi-auz, şi grai -
Nici ochi şi nici ureche, nici limbă să nu ai.

Nu ştie nimeni taina ascunsă Sus sau Jos.
Şi nici un ochi nu vede dincolo de cortină.
Străini suntem oriunde. Ni-i casa în ţărînî.
Bea - şi termină-odată cu vorbe de prisos!

Tîrzii acum mi-s anii. lubirea pentru tine
Mi-a pus în mînă cupa cu degetele-i fine.
Tu mi-ai ucis căinţa şi mintea îngereşte.
- Dar timpul, fără milă - şi roza desfrunzeşte…

Puţină apă şi puţină pîine
Şi ochii tăi în umbra parfumată.
N-a fost sultan mai fericit vreodată
Şi nici un cerşetor mai trist ca mine

Atîta duioşie la început. De ce?
Atîtea dulci alinturi şi-atîtea farmece
În ochi, în glas, în gesturi - apoi. De ce? Şi-acum
De ce sunt toate ură şi lacrimă şi fum?

Bătrîn sunt, dar iubirea m-a prins iar în capcană.
Acum buzele tale îmi sunt şi vin şi cană.
Mi-ai umilit mîndria şi biata raţiune,
Mi-ai sfîşiat vestmîntul cusut de-nţelepciune.

Tu vezi doar aparenţe. Un văl ascunde firea.
Tu ştii de mult aceasta. Dar inima, firava,
Tot vrea să mai iubească. Căci ni s-a dat iubirea
Aşa cum unor plante le-a dat Alah otrava.

Se-nvelesc cu ploile.
Pe-urma ii dor crengile
Si n-au ce sa legene.

Autor: Grigore Vieru
Poezia A, IUBITE, A de Grigore Vieru

În rest, teamă mi-e că nu ne mai defineşte nimic. Poate Mihai Cimpoi în calitate lui de eminescolog prodigios.

Dumnezeu să-l odihnească pe Grigor Vieru!